Copiii tăi nu sunt copiii tăi. Ei sunt fiii și fiicele vieții care tânjește după ea însăși. Ei vin prin tine, dar nu de la tine, Și deși ei sunt cu tine, totuși ei nu-ți aparțin. Poți să le dai dragostea ta, dar nu și gândurile tale, Pentru că ei au propriile lor gânduri. Poți să le adăpostești trupurile, dar nu și sufletele, Pentru că sufletele lor locuiesc în casă viitorului, Pe care tu n-o poți vizita, nici măcar în visele tale. Te poți lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci că tine.
Pentru că viața nu zăbovește în ziua de ieri. Tu ești ca arcul din care copiii tăi pleacă că niște săgeți vii. Arcașul vede ținta de pe calea către infinit, Și-ți dă și ție puterea să vezi cât de departe poți ajunge. Se încordează cu tine, cu puterea Lui, așa încât săgețile să zboare iute și departe; Lasă ca încordarea ta în mâinile arcașului să fie spre bucurie, Căci așa cum își iubește săgeata care zboară, Tot asftel El iubește arcul care este stabil.
